Totul începe aici şi acum. Viitorul este aici, trecutul este acum. Tot acest iureş „du-te-vino” creează confuzie în mintea noastră. Carpe diem! Asta spunem mulţi dintre noi. Însă cei mai mulţi uităm ce înseamnă a trăi AICI şi ACUM. Mintea noastră are tendinţa de a trăi permanent în viitor. De a proiecta, de a analiza, de a calcula. Permanent ne învârtim în calculele numerice de a anticipa viitorul. „Dacă acum fac lucrul X, în viitor voi obţine rezultatul Y.” Permanent dorim să creăm un viitor probabil, uitând că mereu vor exista anumite variabile, care nu ţin de voinţa noastră. Trăind în viitor, uităm de prezent. Uităm să apreciem clipele oferite de univers cu scopul clădirii viitorului, dar şi trecutului. Tot ceea ce există este aici şi acum. Restul este doar o relativitate iluzorie de care ne lovim permanent. Avem vise şi speranţe şi ne focalizăm pe ele. Foarte bine, atât timp cât există şi o acţiune concretă în prezent. Prezentul ne creează şi ne determină să fim şi să avem un anumit comportament. Comportamentul se formează în urma unei experienţe de viaţă. Însă această experienţa este percepută atunci când se întâmplă, adică în momentul prezent. Dacă mintea noastră este permanent în trecut sau în viitor, ce comportament rezultă de aici? Suntem conştienţi de acest comportament rezultat? Este el benefic pentru noi sau devenim nişte roboței care nu mai au capacitatea de a îşi controla prezentul şi urmăm un ciclu inerţial indus de social? Este un lucru greu să accepţi că nu te poţi controla. Avem tendinţa de ne justifica comportamentele eronane, ca şi mecanism defensiv, dar numai puţini dintre noi sunt dornici de schimbarea acestuia. Când devenim conştienţi de el, primul lucru pe care îl facem este negarea. „Nu sunt eu responsabil pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Nu depindea de mine să fac acel lucru.”Oare? Chiar nu suntem responsabili pentru anumire comportamente care, în marea majoritate, se întorc împotriva noastră? Oare nu suntem noi cei care am făcut acea acţiune?

Mintea este formată pe experienţe trecute. Ne creăm arhietipuri de viaţa care ne controlează şi ne coordonează majoritatea acţiunilor. Anumite sarcini devin automate. Însă cu trecerea timpului aceste automatisme trebuie revizuite şi adaptate la situaţia prezentă. Nefăcând acest lucru, comportamentul nostru este depăşit de situaţia nou creată. Nu există situaţii identice ci numai anumite similitudini între acestea. Însă prin acele mici diferenţe, situaţia devine unică. La fel ca şi oamenii, situaţiile sunt unice prin context. Diferenţele crează necesarul adaptării comportamentului. Reuşim oare să îl adaptăm sau urmărim permanent arhietipul creat? Suntem persoane unice sau suntem roboței care imită ceea ce au învăţat, fără să aducă modificări în „programul” de viaţa repetitiv? Când facem acest lucru şi nu adaptăm, comportamentul nostru tinde spre eşec. Eşecul duce la dezamăgire, dezamăgirea la frustrare, frustrarea la furie. Furioşi fiind, capacitatea cognitivă scade şi atunci facem lucruri automate (automatismul fiind mecanisme învăţate, neadaptate situaţie şi contextului). Acestă furie duce la o acumulare de tensiune nervoasă. Tensiunea nervoasă este prezenţa la nivel neuronal sub formă de energie electrică. Această energie se descărcă undeva? Unde oare? Manifestată, această se descarcă în “duşmanul imaginar”(poate fi orice persoană care se află în apropiere, chiar dacă aceasta nu are legătură cu situaţia). Nedescărcată în exterior, acesta se duce în anumite organe. Prin descărcările repetate de energie în acel organ, acesta ajunge să se îmbolnăvească. Aşa apare manifestarea psihosomatică. Pentru o înţelegere mai uşoară, o să iau cel mai cunoscută boală şi anume ulcerul gastric, pe fond nervos. Majoritatea medicilor spun că gastrita, pe lângă alimentaţie, medicaţie, este şi o urmare a stresului. Cum apare acesta? Stresul eliberează anumiţi hormoni în organism. Aceşti hormoni duc la un exces de acid clorhidric şi peptine. Mecanismul declanşator al ulcerului  face parte din sindromul de reacţie postagresivă. În final se produce ruperea echilibrului dintre factorii de apărare ai mucoasei gastroduodenale şi agresiunea clorhidropeptoic. Acesta este o formă simplă de a explica banalul proces de formare a ulcerului.

Revenin la subiectul nostru, vreau să subliniez faptul că tot ceea ce facem are un efect direct asupra noastră. Nu ştiu câţi dintre noi suntem conştienţi de asta şi facem şi ceva pentru a atenua şi a modifica comportamentele, atitudinile şi mecanismele de protecţie iluzorii pe care le avem. Făcând în fiecare zi mici schimbări şi adaptări, putem să beneficiem de prezent.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s