Pentru cei mai mulţi dintre noi, cuvântul „alchimie” este asociat cu imaginea unui laborator medieval, oarecum sinistru, în care un vrăjitor bătrân, înfăşurât într-o pelerină neagră, stă aplecat peste oalele de topit şi alambicurile în care urmează să prepare Piatră Filosofală şi, odată cu ea, să descopere formula elixirului vieţii şi a transmutării metalelor. Dar nu se cuvine să trecem atât de uşor cu vederea ştiinţa însăşi sau, mai curând, arta care a câştigat de partea să devotamentul constant al oamenilor de cultură şi interesul popoarelor de pretutindeni, de-a lungul a sute şi chiar mii de ani, căci începuturile alchimiei se pierd, într-adevăr, în negură vremurilor. O astfel de ştiinţă înseamnă mult mai mult decât aparenţele născociri ale unor bătrâni excentrici.

Care a fost, însă, motivul ascuns în spatele eforturilor constante, al răbdării neobosite în dezlegarea misterelor, al tenacităţîi ţelului în faţa persecuţiei şi a ridicolului de-a lungul nenumărâţelor secole, motiv care l-a determinat pe alchimist să-şi urmeze neabătut drumul său bine stabilit? Cu siguranţă ceva mult mai important decât vanitoasă dorinţa de a transforma metalele de bază în aur, sau de a prepară un medicament care să-i prelungească scurtă viaţa pământească. Pentru cei dedicaţi alchimiei, aceste lucruri contau prea puţin, iar din relatările vieţilor lor, aflăm că, aproape fără excepţie, ei erau interesăţi de lucrurile spirituale, nicidecum de cele materiale, trecătoare. Aceşţi oameni erau, mai curând, inspirăţi de o viziune – de viziunea omului perfect, a omului eliberat de boala şi de limitele facultăţilor sale mentale şi fizice, stând asemeni unui zeu în deplinătatea acelei puteri care, chiar în clipă această, rezidă în stare latentă în straturile profunde ale conştiinţei umane. Este vorba de viziunea omului făcut după chipul şi asemănarea unicei Vieţi Divine în toată Perfecţiunea, Frumuseţea şi Armonia să.

Pentru a înţelege şi preţui viziunea acestor adepţi, e necesar să prezentăm, până la un punct, istoria acestui „cult”. Vom face, aşadar, un pas în trecut pentru a aruncă o privire asupra acestor oameni, asupra muncii şi idealurilor lor şi, cel mai important, asupra foloaselor pe care munca lor de o viaţă le-ar putea aduce celor care astăzi caută cunoaştere deplină şi orizonturi mai largi.

Astfel de referinţe găsim în miturile şi legendele din China. Următorul citat, dintr-o carte scrisă de Edward Ch. Werner, fost membru al Biroului de Istoriografie al guvernului chinez, provine din vechile scripturi chineze: „Chang Tao-Ling, primul patriarh taoist, s-a născuţ în anul 35 d. Ch., în timpul domniei împărâtului Kuang Wu ti din dinastia Han. Locul naşterii sale este desemnat diferit că T’ien-mu Shan, «Ochiul Muntelui Ceresc», în Lin-an-Hsien din provincia Chekiang şi Feng-yang Eu în Anhui. S-a dedicat în totalitate studiului şi meditaţiei, refuzând toate ofertele de a intra în serviciul Statului. A preferat să stea în munţîi din China de Vest unde s-a adâncit în studiul alchimiei şi în cultivarea înaltelor virtuţi: puritatea şi purificarea minţii. În mod misterios, a primit un tratat mistic atribuit lui Lao Tzu, ale cărui indicii urmându-le, a reuşiţ să găsească Elixirul Vieţîi”. Aceste indicii demonstrează că alchimia a fost studiată în China odată cu începutul erei creştine, însă originile ei trebuie căutate într-o perioadă mult mai îndepărtată din istoria Chinei.

Din China trecem acum în anticul Egipt, acolo unde alchimia – sau ştiinţa ce avea să fie cunoscută în Occident sub acest nume – s-a născut. Marele iniţiat egiptean (Thot), numit de către greci Hermes Trismegistus, este considerat a fi părintele acestei arte. Despre el se şţie că ar fi trăit până în jurul anului 1900 î. Ch., fiind deosebit de apreciat pentru înţelepciunea şi iscusinţă să neîntrecuta în operaţiile de descifrare a tainelor naturii. Dintre lucrările care i-au fost atribuite, doar câteva fragmente au scăpat de mână distrugătoare a împărâtului Diocleţian, în secolul al III-lea d. Ch., şi anume: Definiţiile lui Asclepios şi Divinul Poimandres. Dacă ar fi să judecăm după aceste fragmente (ambele păstrate în latină de Fianus şi traduse în engleză de dr. Everald), ar părea să fie o pierdere inestimabilă pentru omenire faptul că niciuna dintre aceste lucrări nu a supravieţuit în întregime. Renumită Tabulă Smaragdina („Tablă de Smarald”) atribuită lui Hermes, deşi este dificil să dovedim originea să, ea reprezintă un exemplu grăitor de vocabular hermetic. În legătură cu originea acestui tratat au circulat mai multe istorisiri. Una dintre ele spune că bucată originală de smarald, pe care au fost inscripţionate preceptele cu caractere feniciene, a fost găsită de Alexandru cel Mare în mormântul lui Hermes. În ediţia Berne (1545) a cărţii Summa Perfectionis, versiunea latină apare sub titlul: „Tablele de Smarald ale lui Hermes cel de Trei-ori-Mare cu privire la chimie, traducător necunoscut. Cuvintele Secretelor lui Hermes scrise pe Tablă de Smarald, găsită între mâinile lui într-o peşteră întunecată, în care trupul său a fost găsit îngropat”.

O versiune arabă a aceluiaşi text a fost descoperită într-o lucrare atribuită lui Jabir, scrisă probabil în secolul al IX-lea. Acesta trebuie să fie unul dintre cele mai vechi fragmente de alchimie cunoscute şi nu am nicio îndoială că este un fragment de învăţătură hermetică, deoarece corespunde cu învăţătură din Poimandres şi cu Fragmente dintr-o Credinţă Uitată, având strânse legături cu Învăţătură lui Hermes cel-de-trei-ori-mare. Acest text vorbeşte, de asemenea, despre unitatea materiei şi despre adevărul conform căruia toate formele provin dintr-o singură rădăcină, Eterul, învăţătură ce corespunde teoriei ştiinţifice actuale. Această tablă, în strânsă legătură cu Tractatus Aureus („Tratatul de Aur”), merită să fie citite, mai ales din perspectivă încercării mele de a elucidă simbolismul alchimic general. Din păcâte, această ar fi cam tot ce ne-a mai rămas din arta sacră egipteană.

Secolul al III-lea d. Ch. Pare să fi fost perioadă în care alchimia a fost intens practicată, dar tot în această epocă, în anul 296, Diocleţian a descoperit şi a ars toate cărţile egiptene despre alchimie şi despre celelalte ştiinţe oculte, distrugând, astfel, toate dovezile ce demonstrau progresul făcut până atunci. În secolul al IV-lea, Zosimus Panopolitul a scris tratatul său despre „Arta Divină de a face aur şi argint”, iar în secolul al V-lea, Morienus, un sihastru din Roma, şi-a părăsit orăşul natal şi a pornit în căutarea înţeleptului Adfar, un adept solitar, a cărui faima se răspândise în Alexandria. L-a găsit şi, după ce i-a câştigat încrederea, a devenit discipolul său. După moartea învăţătorului sau, Morenius s-a întâlnit cu împărâtul Calid şi există în acest sens o lucrare foarte interesantă, sub numele de Morienus, care prezintă un dialog între el şi împărât.

 Tot în acelaşi secol, un alt magician care a practicat alchimia a fost Cedrenus.

Următorul nume important este cel al lui Geber, care a trăit în jurul anului 750 d. Ch. Numele adevărât al lui Geber era Abu Mussah Djfar-Al Sofi, sau înţeleptul. Născut la Houran, în Mesopotamia, el a fost considerat de către adepţi că fiind cel mai însemnat alchimist după Hermes. Din cele cinci sute de tratate, presupuse că ar fi fost scrise de el, ne-au rămas doar trei: Esenţa Pietrei Filosofale Perfecte, Cercetarea Perfecţiunii şi Testamentul său. Tot lui îi datorăm menţionarea pentru prima dată a sublimatului coroziv, a oxidului roşu de mercur, şi a nitratului de argint. Geber a reuşit, într-adevăr, cu mare îndemânare să îşi ascundă descoperirea, iar din stilul său misterios de a scrie a derivat cuvântul „geber” sau „vorbire nedesluşiţă” („gibberish”); însă cei care l-au înţeles cu adevărât pe Geber, adepţii lui, declară unanim că el a fost cel care a rostit adevărul cu o mare acuitate şi precizie, chiar dacă sub o formă ascunsă, deghizată.

Rhasis, un alt alchimist arab, a deveni celebru pentru demonstrăţiile sale practice privind arta transmutării metalelor de bază în aur.

În secolul al X-lea, menţionăm pe Al Farabi, socotit omul cel mai învăţat pentru vârsta să, şi pe marele alchimist Avicenna, pe numele său adevărât Ibn Sarma. Născut la Buhara, în 980 d. Ch., Avicenna a fost ultimul mare filosof arab.

Am făcut această mică istorie pentru a încercă să demitizez arta alchimiei. Alchimia în sine a fost dusă la rangul de arta în încercarea oamenilor de a descoperii divinul din ei. Alchimia prezintă sub o formă ascunsă procesul de transmutare al spiritului şi „înălţare” spirituală, deyvoltare personala. Toate acestea ridică câteva semne de întrebare. De ce biserică a fost împotriva alchimiei dacă într-un final toate acestea avea acelaşi scop şi anume comuniune cu divinul? De ce a fost atât de blamată şi atât de persecutaţi cei care practicau alchimia? Puţină lume ştie că la baza marilor descoperiri stau cercetările alchimiştilor. Din aceastea au derivat câteva discipline cum ar fi fizica, chimia, metalurgia, medicină, astologia, etc.

Fiecare om vede, traieşte, alege ceea ce doreste. Priveşte şi vei vedea.

Extras şi adaptat din ARCHIBALD COCKREN­ – Alchimia MAESTRUL ŞI MAREA OPERA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s