Nu am de gând să prezint aici o lungă listă de fapte evidente care declanşează neînţelegerile între oameni, numai pentru a face mai lesne de înţeles de ce se ceartă indrăgostiţii sau de ce încetează să se mai iubească. Mai degrabă aş dori să împărtăşesc din experienţa acumulată de-a lungul anilor, în care am fost un sfătuitor pentru cei care mi s-au adresat cu problemele lor de căsnicie.

Dacă mi s-ar cere să identific cea mai frecventă şi profundă cauză a eşecului, când bărbaţi şi femei, în căsnicie sau în relaţie de cuplu, ajung în impas, se simt înfrânţi şi disperaţi, aş răspunde: cei în cauză n-au sesizat cât de important este pentru ei să-şi găsească întotdeauna satisfacţia în relaţia lor. Mulţi dintre noi am fost invăţaţi ani de-a rândul să dăm cât mai mult în dragoste, întrucât — ni s-a spus — cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât mai mult vom fi şi noi iubiţi.

Această afirmaţie este nevoie să fie analizată. Într-adevăr, dacă sunt satisfăcute concomitent şi dorinţele şi nevoile noastre, atunci totul este perfect. Dar dacă unul se sacrifică tot timpul şi nu primeşte nimic în schimb, atunci căsnicia sau relaţia de cuplu va fi expusă, cu siguranţă, la mari pericole. Sigur că aici, „mai mult” sau „mai puțin” nu poate fi măsurat, nu poate fi cantitativ. După observaţiile mele, extremele (pasivitatea excesivă, ca şi iubirea excesivă), creează o stare de stres. Unul dintre cele mai bune remedii este să învăţăm să fim egoişti. Vă veți încrunta acum puțin și o să vă puneți întrebarea:„egoism în iubire?” Da, este necesar! Pe scurt, am constatat că „medicamentul” cel mai eficient pentru o căsnicie în derivă este ca ambii parteneri, şi fiecare în parte, să înveţe să își împlinească cât mai multe nevoi în relație. Într-o căsnicie, sau într-o relaţie de cuplu, nefericirea apare, de cele mai multe ori, din cauză că unul dintre parteneri sau chiar amândoi, îşi impun un sacrificiu prea mare. Ori, prin neluarea în considerare a propriilor noastre dorinţe şi nevoi, facem un rău nu numai nouă înşine, ci și partenerului nostru sau, în multe cazuri, copiilor noștri.

În majoritatea cazurilor pe care le-am întâlnit, femeia este cea care se sacrifică. Ea a fost învăţată, în general, să se supună voinţei bărbatului şi să considere preocupările acestuia prioritare faţă de ale ei. Ca urmare, ea se subordonează intereselor bărbatului, ceea ce, în relație (căsnicie) va atrage după sine apariţia inevitabilă a unui antagonism între ea şi el. Exemplul cel mai edificator este însuşi actul sexual. Dacă femeia se concentrează tot timpul doar asupra plăcerii partenerului, atunci, probabil, nu va atinge plăcerea sexuală. În schimb, dacă va şti să se concentreze asupra plăcerii sexuale a amândurora, totul va funcţiona excelent.

Cel care pune pe primul plan, ca o obsesie, dorinţa ca celălalt să se simtă bine, mai devreme sau mai târziu va deveni posesiv şi gelos, fiind convins că cu cât se va strădui mai mult să-i facă pe plac partenerului, cu atât partenerul nu se va uita la o alta femeie. În loc să-şi asigure unul altuia libertatea, ceea ce contribuie în mod real la consolidarea dragostei, ei mai degrabă o suprimă, privându-se, astfel, de acest sentiment extraordinar. Este mult prea mare numărul adolescenţilor cărora li se tot repetă că vor avea parte de mai multă dragoste dacă, la rândul lor, vor oferi cât mai multă dragoste. Acest îndemn sună minunat, iar dacă este pus bine în aplicare, poate constitui într-adevăr un ideal de urmat. Se referă la iubirea pe care fiecare o are în interior și care și-o poate manifesta. Din nefericire însă, acest îndemn poate fi cu uşurinţă pervertit, transformandu-se într-o serie unilaterală de „dai” şi „iei”. Va da mereu, doar pentru că a fost învățat (ă) că va primi cu siguranță. Orice relaţie îşi va pierde echilibrul şi se va altera, dacă unul dintre parteneri dă „prea mult”, iar celălalt primeşte prea mult. Căsnicia sau o relaţie de cuplu nu se poate baza pe sacrificiul total al unuia, ci numai pe „sacrificiul” mutual. Este singura abordare matură şi sănătoasă a problemei, departe de a fi egocentristă, motiv pentru care nu trebuie să existe niciun sentiment de vinovăţie.Dacă punem în balanţă cât oferă unul şi cât aşteaptă să primească celălalt, importantă va deveni cantitatea. Dar este o iluzie, pentru că nu vorbim de o cantitate aici, ci modul în care se apreciază şi se evaluează ceea ce se primeşte.

Un amic mi-a povestit odată că are o căsnicie fericită, căci soţia îi oferă tot ceea ce aşteaptă el de la ea. M-a cam surprins această afirmaţie, deoarece avusesem mereu impresia că el este privat de multe lucruri în căsnicia sa. Chiar și pentru multe cunoştinţe comune, soția sa părea a fi mai degrabă o răsfăţată. El mi-a explicat că tot ceea ce doreşte de la soţia să este ca ea să stea acasă (să renunțe la serviciu) şi să se ocupe de educaţia copiilor, să se îngrijească de casă şi să-i fie credincioasă. În schimbul acestora, el îi satisface orice dorinţă. Ea gestionează finanţele familiei, poate lipsi de acasă până seara târziu, îşi poate cumpăra îmbrăcăminte şi bijuterii oricând doreşte, mai mult, poate să-şi petreacă vacanţa cu rudele sau prietenele sale. Soţul a obţinut ceea ce a dorit şi este foarte mulţumit. Desigur, pentru cei care se deosebesc mult unul de celălalt, în probleme fundamentale, în dorințe total diferite, o convieţuire fericită va fi imposibilă. Nici nu s-ar putea altfel. Până la urmă, ne simţim bine cu persoane care, într-o măsură (mai mare sau mai mică), sunt asemenea nouă, gândesc asemănător cu noi, au aceleaşi preferinţe în privinţa petrecerii timpului liber, în gastronomie, în politică, în gusturi comune ş.a. De aceea, este extrem de important ca, înainte de a rămâne împreună, să analizăm gradul de compatibilitate dintre noi şi celălalt. Odată atinsă maturitatea prin care suntem atenți să privim real sensul unei relații, vom avea ocazia ca, în relaţia de cuplu, să oferim şi să primim acelaşi tip de iubire, fără rezerve, fără să întâmpinăm dificultăţi în a obţine ceea ce ne dorim şi să se simțim astfel frustrați, resemnați. Manifestarea iubirii se poate învăţa, însă nu ca un sentiment de posesie și manipulare, ci ca şi manieră, intensitate, particularităţi, receptivitate și deschidere.

Acest lucru este posibil, în condiţiile unei bune comunicări şi receptivităţi a celor doi protagonişti. Când nu ştim ceea ce înseamnă „iubirea” ca şi sentiment, stare, un astfel de drum se poate dovedi anevoios, dar departe de a fi unul imposibil. Și, cum mai nimic nu este imposibil când este vorba de noi înşine, toţi avem şanse egale în faţa iubirii.

Anunțuri

2 răspunsuri »

  1. gabiB spune:

    Acum 4 ani am suferit o depresie, cel putin asa credeam eu. Am divortat si am avut senzatia ca toata lumea mi s-a clatinat si urmeaza sa se destrame. Parca mergeam din rau in mai rau in fiecare zi. Am tinut-o asa pana acum un an cand la recomandarea unei prietene am fost la o serie de sedinte de coaching cu Anne de la Centrul Armonia (prietena mea saraca imi tot spunea de luni de zile…) In timpul sedintelor, ce pot sa spun M_AM DESCOPERIT. Am reinvatat cine sunt, ce sunt si cat de frumoasa sunt, am invatat cum sa fac fata diverselor situatii si cum sa ma privesc. Evident ca nu era depresie in adevaratul sens al cuvantului, ci doar uitasem cine sunt. Sunt mandra de mine pentru pasul facut. De multe ori depresia o confundam cu gandirea negativa, o imagine despre noi dezastruoasa, etc…

  2. Un articol superb, felicitari
    exact despre asta am scris si eu acum 10 minut, pe blogul meu
    doar ca am facut-o putin diferit
    cred ca am descoperit un mare defect al cuplurilor (generalizand)

    Frumos post, like 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s