Al cincilea este stratul vieţii. Energia devine absolut liberă, fără nici un blocaj. Eşti liber să fii orice vrei să fii. Să te mişti, să nu te mişti: să acţionezi, să nu acţionezi; orice; eşti absolut liber. Energia devine spontană. Dar şi acolo sunt două posibilităţi – pentru ultima oară.

Poţi deveni atât de identificat cu energia vieţii încât poţi deveni un epicurian. Acolo se despart Epicur şi Buddha. Epicurii, CHARVAKAS-ii în India, şi alţi hedonişti ai lumii, care au pătruns cu adevărat până la al cincilea miez al vieţii, au ajuns să cunoască ce este viaţa – şi au devenit identificaţi cu viaţa: mănâncă, bea, fii fericit, a devenit credo-ul lor, pentru că ei nu cunosc nimic dincolo de viaţă. Viaţa este dincolo de moarte. Tu eşti chiar şi dincolo de viaţă. Tu eşti o transcendenţă supremă.

Deci în al cincilea există o posibilitate – dacă nu rămâi alert din nou în al cincilea, vei deveni o victimă a hedonismului. Bun! Ai ajuns chiar aproape de casă; încă un pas în plus – dar atunci te gândeşti: „Ţelul este atins.”

Epicur este minunat. Încă un pas în plus şi ar fi devenit un Buddha. Charvakas-ii sunt minunaţi, un singur pas în plus şi ei ar fi devenit Christoşi. Un singur pas în plus.

În ultimul moment ei au devenit identificaţi cu viaţa. Şi ţine minte, să fii identificat cu moartea este dificil, pentru că cine vrea să fie identificat cu moartea? Este foarte uşor să fii identificat cu viaţa pentru că toată lumea vrea să aibă viaţă veşnică. Viaţă şi viaţă şi viaţă!

Persoana care se întoarce în acest moment pentru a deveni un Epicur, care devine identificat cu viaţa, rămâne trăind o viaţă foarte orgasmică. Tot corpul său funcţionează într-un mod extraordinar de frumos şi de graţios. El se bucură de lucrurile mici: a mânca, a dansa, a te plimba în adierea vântului, în soare; lucrurile mici ale vieţii îi dau o imensă bucurie. Bucuria este cuvântul pentru acest om. Sau îi poţi spune delectare. Dar nu beatitudine, beatitudinea nu este pentru el. El se bucură, dar nu este beatific. Care este diferenţa dintre bucurie şi beatitudine? Când te bucuri de ceva, bucuria ta depinde de acel lucru, este obiectivă. Ai o femeie frumoasă pe care s-o iubeşti, şi simţi bucurie. Dar dacă femeia frumoasă pleacă, coboară tristeţea. Atmosfera este bună, vibrantă, VIE – ai un dans în picioare; dar apoi atmosfera este mohorâtă, înnourată – şi toată bucuria dispare. Omul bucuriei va simţi şi tristeţe. Vor fi suişuri şi coborâşuri. El va merge până pe culme şi se va întoarce în vale. Vor fi zile şi nopţi – dualitatea va rămâne.

Dacă cineva rămâne alert în momentul în care se întâmplă viaţa; lucid, atent, conştient – el transcende şi viaţa; atunci există beatitudine. Beatitudinea este bucurie fără nici o cauză vizibilă,  sau invizibilă. Beatitudinea este bucurie fără cauză. Eşti fericit – indiferent de situaţie. Acum beatitudinea este natura ta, nu ceva care ţi se întâmplă ţie, eşti TU.

Acestea sunt straturile. Şi ele se întâmplă în acest mod pentru că atunci când se naşte un copil EL ESTE VIAŢĂ. Fiecare copil este Epicur. Viaţă pulsând. Energie care se mişcă liber, fără nici un fel de obstacole. Un copil este energie, pură încântare în energie, sărind fără nici un motiv anume, şi atât de fericit, încât nici dacă ai ajunge în paradis nu ai sări aşa – şi el sare pentru nimic anume; sau a adunat câteva pietre colorate şi este pur şi simplu nebun de bucurie. Urmăreşte copiii mici doar stând, fără să facă nimic – şi ei par atât de fericiţi: fără nici un motiv anume!

Când un copil se naşte el are un singur strat, acesta e VIAŢA. Dacă un copil poate deveni conştient el poate intra imediat în starea de Buddha – dar acest lucru e dificil, el nu poate deveni conştient; pentru că pentru a deveni conştient el trebuie să pătrundă în viaţă, în suferinţă; va trebui să adune multe straturi, asta face parte din creştere. De aceea Iisus spune: „Veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu doar atunci când sunteţi precum copiii”, dar el nu spune că vor intra copiii, nu. Oamenii care sunt precum copiii, nu COPIII! Copii nu vor intra. Ei trebuie să crească, ei trebuie să piardă totul pentru a-l recâştiga din nou. Ei trebuie să fie pierduţi în lume, trebuie să uite complet de ei înşişi, doar prin acea îndepărtare, departe, departe, de ei înşişi, suferind mult, se vor întoarce la casa lor, o vor redescoperi – atunci ei sunt PRECUM copiii, nu copii ci precum copiii.

Un copil se naşte cu stratul vieţii în stare de funcţionare. Doar două straturi are un copil: stratul vieţii şi stratul transcendenţei. Transcendentul este centrul, nu un strat; însuşi miezul. Îl poţi numi sufletul, Sinele, sau oricum vrei să-i spui. El are doar unicul strat al vieţii, şi apoi treptat, treptat, pe măsură ce copilul creşte, el devine conştient de moarte. El vede oamenii murind, florile căzând, vede brusc o pasăre moartă, sau câinele a murit – el devine conştient de moarte. Când vede lucruri şi se uită în jur începe să simtă că viaţa trebuie să se încheie într-o zi. Atunci imediat el acumulează un alt strat – acesta este stratul morţii; lui i se face frică de moarte. Acesta este al doilea strat la care ajunge un copil.

Apoi, pe măsură ce creşte, există mulţi TREBUIE şi mulţi NU TREBUIE: ar trebui să faci asta şi n-ar trebui să faci ailaltă; nu i se permite libertate haotică totală, el trebuie disciplinat, forţat – şi el este un haos, libertate totală, el şi-ar dori să nu aibe nici o regulă în lume. Dar asta nu poate fi permis – el devine un membru al societăţii. Deci haosul său, energia sa multidimensională rapidă, TREBUIE reprimată. Trebuie impuse reguli asupra lui, el trebuie învăţat lucruri – antrenamentul de toaletă şi altele, şi totul trebuie să devină bun sau rău, divizat; el trebuie să aleagă. Un al treilea strat de haos, sau de nevroză, este creat.

Copii care au fost învăţaţi prea multe reguli sunt mai nevrotici; ei poartă mai multă nevroză în interiorul lor; de aceea nevroza se întâmplă doar într-o societate foarte civilizată. Într-o societate primitivă oamenii nu devin nevrotici; regulile nu au fost niciodată prea mult impuse asupra lor, de fapt li s-a permis să-şi păstreze haosul în ei înşişi, puţin. Puţine reguli – atunci puţine posibilităţi de nevroză; mai multe reguli – mai multe posibilităţi de nevroză. Al treilea strat.

Atunci copilul începe să înveţe cum să joace jocuri. El trebuie să joace jocuri pentru că nu i se permite să fie autentic şi adevărat. Sunt perioade în care simte că-şi urăşte mama, pentru că mama sa continuă să-i impună lucruri, dar el nu-i poate spune asta mamei, că o urăşte. El trebuie să spună: „Te iubesc.” Trebuie să-i atingă picioarele, şi să pretindă că o iubeşte în mod profund. Acum încep jocurile – un al patrulea strat. El va juca roluri.

Copiii mici devin politicieni. Tatăl vine acasă şi copilul zâmbeşte, pentru că el ştie că dacă nu zâmbeşti atunci nu poţi obţine îngheţată azi. Dacă zâmbeşti, tatăl devine foarte generos, mâna sa se duce la buzunar. Dacă nu zâmbeşti, el e foarte aspru. Acum copilul a devenit un politician. Uită-te la pozele politicienilor – mereu zâmbind.

Ai văzut pe cineva făcându-şi campanie electorală? El continuă să zâmbească – doar întinde buzele, nici un zâmbet în interior. Uneori se întâmplă să devină aşa un obicei…Am cunoscut un politician – din nefericire într-o noapte a trebuit să dorm cu el – noaptea m-am trezit şi m-am uitat – el zâmbea. Devine aşa un obicei încât nici măcar în somn el nu se poate relaxa. Trebuie că făcea propagandă sau ceva…

Copilul învaţă că trebuie să pretindă. El nu este acceptat aşa cum este. El trebuie să arate că este exact aşa cum ţi-l doreşti tu. El devine divizat: acum are o lume privată proprie. Dacă vrea să fumeze o ţigară trebuie să se ascundă undeva – în garaj, sau se ducă afară pe vreo stradă să se ascundă. Poate că ai văzut un copil fumând, dar întreabă-l şi el neagă pur şi simplu – şi atât de inocent; el spune: „Ce tot spui? Eu? Să fumez? Niciodată!” Şi uită-te la faţa sa minunată, inocentă; el a devenit perfect, un politician, un interpret de rol.

Şi apoi învaţă că jocurile sale se plătesc. Dacă eşti sincer, suferi. Dacă devii expert în minciuni, se plăteşte. Acum învaţă căile lumii nebune. Un al patrulea strat al jocului de roluri.

Apoi un al cincilea – al formalităţilor. Vine cineva, şi el urăşte persoana respectivă, dar familia spune: „Este un musafir şi trebuie să îi urezi bun venit; nu doar să-i urezi bun venit ci trebuie să-i dai şi un un pupic.” – şi el urăşte ideea în sine; „dezgustător!”. Dar ce să faci? Un copil este neajutorat, lipsit de putere. Tu ai putere, familia are putere, îl poţi zdrobi. Aşa că el zâmbeşte, şi pupă, şi spune bună dimineaţa, fără să creadă o iotă; acum creează un al cincilea strat.

Acestea sunt cele cinci straturi. Trebuie să mergi înapoi, la sursa orginară. Asta este ceea ce Patanjali numeşte PRATYAHARA, a te întoarce la starea originară. Asta este ceea ce Mahavira a numit PRATIKRAMANA,  a te întoarce, a te retrage la autenticitatea ta. Asta este ceea ce Christos a numit CONVERTIRE; a deveni un copil din nou.

Atunci, când toate straturile din ceapa ta sunt decojite – este un lucru dificil, chiar să desfaci o ceapă obişnuită este dificil, îţi vor da lacrimile, şi când decojeşti ceapa propriei tale personalităţi, multe lacrimi vor fi acolo; este greu, este dificil, dar TREBUIE făcut, altfel trăieşti o viaţă falsă, şi trăieşti o viaţă bolnavă.

 Sursa: Osho – Cartea despre Tao

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s