Bună ziua! Numele meu este…. de fapt numele meu nu este așa important, ci povestea care urmează este cea care face obiectul acestei postări.

 Era una din acele zile de primăvară în care fiecare om, în drumul lui spre servici, începe și face o introversie. Eu mergeam pe un bulevard foarte populat. Brust am simțit un acut sentiment de singurătate. Am început să îmi pun întrebări. De ce simt asta când eu sunt în mijlocul oamenilor? Ce se întâmplă cu mine? Este oare de la astenia de primăvară? Să fie doar o stare de monotonie cotidiană trecătoare? 

 Nu-mi găseam explicația. Privind în jurul meu, observam numai fețe încruntate. Toți oamenii erau agasați de problemele cotidiene și își vedeau de drumul lor. Unii mai aveau răbufniri de furie și se certau cu cei din jurul lor pe motive puerile. Alții se încruntau și își vedeau liniștiți și cu indiferență de drumul lor.

 În mijlocul acestei agitații monotone în mintea mea a apărut o întrebare stăruitoare. CINE SUNT EU?

 Am încercat să îmi găsesc câteva răspunsuri alternative. Sunt un soț iubitor, cu o familie frumoasă. Soția mea este alături de mine, mă îngrijește, gătește, are grijă de cei doi copii ai noștri. Eu, în fiecare zi merg la acest serviciu destul de bine plătit, cât să îmi permit ceea ce îmi doresc. Dar totuși ceva mă nemulțumește? Am tot ce își poate dori un om de condiție medie. Totul este perfect așa cum este. Dar totuși…. ce lipsește din acest peisaj?

         Trecând pe lângă un grup de certăreți, am observat un detaliu, care pentru mine a fost semnificativ…. În conversația pe care o purtau, s-a folosit afirmația…”așa sunteți toți oamenii”. Atunci am realizat ceea ce îmi lipsea. Îmi lipseam EU. Am realizat că și eu fac parte din acestă categorie numită „toți oamenii”. Unde este individualitatea mea umană, care este specifică fiecărui om? Unde sunt eu? Totul s-a năruit în jurul meu. Am realizat că eram „ceva” într-o mulțime de „alceva”. Eram un mic mecanism, în toată această dinamică socială care mă forța să îmi perd identitatea. Mă forța să mă rezum la bunurile de consum și serviciile care mi se ofeream. Am fost învățat să nu îmi doresc ceva mai mult. Eram doar o rotiță în spatele acestui imens mecanism numit societate. Și acest lucru nu mă mulțumea, pentru că de mic copil mi-am dorit să fi eu,  UNICUL. Mereu mi-am spus că eu nu vreau să copiez pe nimeni, eu sunt cel real. Și, iată-mă un adult, pierdut în această gloată socială, înghițit de problemele și grijile mele cotidiene.  Acesta a fost pentru mine un semnal de alarmă care m-a făcut să mă trezesc la cruda realitate. Din acel moment am decis să fac ceva pentru MINE. Să mă regăsesc. Să aflu cine sunt eu și ce îmi doresc cu adevărat.

         Răspunsul la intrebarerea „cine sunt eu”? a fost cel mai greu lucru. A fost greu să mă definesc că și persoană unică. A fost greu să mă rup din acest mecanism, să rup sforile păpușarului care mă manipula și să devin EU.

Cu timpul, am aflat despre momentul prezent și trăirea acestuia, am aflat cât de important este să te bucuri de ceea ce ai și să apreciezi fiecare clipă.

 Am aflat că boala este un aspect divin, cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla unui om. Poate o să credeți că mă înșel și că boală este durere. Așa este. Dar această durere este un semnal dat de către organismul nostru prin care el ne anunța, într-un mod alarmant, că ceva este în neregulă cu noi. Luând medicamente mascăm simtomele și ascundem „gunoiul” din sufletul nostru sub preșul subconștientului. Dar asta nu înseamnă că el nu mai există. Dacă îl operăm el va reveni cu o forță covârșitoare și va încerca să ne avertizeze și mai asiduu. Boala ne face să apreciem cel mai important lucru care îl poate avea omul în viață: SĂNĂTATEA. Nu banii, nu familia, nu bunurile deținute și averea. Toate acestea sunt efemere. Dacă avem sănătate ne putem ocupa și de restul lucrurilor anexe, care ne ajută la întreținerea acesteia. Degeaba avem bani dacă nu ne tratam și nu învățam să ne ascultăm organismul, atunci când el ne dă semnalele necesare. Degeaba suntem cei mai puternici oameni ai lumii. Toți suntem avem același drum final: moartea. Clipa morții este importantă prin finalitatea ei, dar mai importantă este viața, fiecare clipă pe care o trăim. Câte clipe trăim în această viață? Câte clipe  ne dăm voie să avem tot universul. În câte clipe realizăm că, fiecare din noi, suntem o mică parte din divinitate și să ne purtam ca atare.

Tot ce trebuie să facem este să ne regăsim. Atunci o să putem să găsim calea spre ceea ce majoritatea dintre noi caută: LINIȘTEA. Având liniște, putem să ne găsim IDENTITATEA. Având identiatea, putem să ne găsim UMANITATEA. Având umanitate putem să fim UNICI. Fiind uinici suntem noi, fiecare din noi. Este cea mai mare mulțumire de sine pe care o poate a vea o persoană.

Mulțumesc „asteniei de primavara” că mi-a dat posibilitatea să mă regăsesc, să îmi găsesc liniștea și fericirea și îmi ofer calitatea de OM!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s