Repetiţia comportamentelor, a atitudinilor atipice sau jenante, a simptomelor, a se citi a somatizărilor, este unul dintre limbajele prin care se exprimă şi fidelităţile, misiunile reparatorii sau supunerea faţă de injoncţiuni impuse de către persoanele importante din viaţa noastră asupra copiilor care am fost şi excopiilor care suntem mereu.

Limbajele recurenţei

De exemplu, într-un grup de persoane înrudite între ele, anumiţi copii sunt echipaţi cu adevărate „radare” care captează lucrurile nespuse, rănile ascunse ale celor apropiaţi. Ei vor deveni semnalizatorii, reparatorii direct conectaţi, aflaţi într-o relaţie inconştientă cu rănile ascunse ale figurilor importante e se învârt în anturajul lor: mama, tata, rudele apropiate.

Totul se întâmplă de parcă ei ar vrea să atragă atenţia asupra unei situaţii neîncheiate, asupra unei răni necicatrizate, asupra unei perioade dificile din viaţa înaintaşilor, dand ei înşişi naştere unui simptom sau unei treceri la un act de somatizare. De aceea, anumite lucruri din viaţă — cum sunt datele aniversare, care sunt un fel de amintire a apartenenţei, întoarcerea la locurile copilăriei — sunt adevărate balize care reperează reapariţia lucrurilor nespuse, ecourile tăcerii sau strigătele mute ale refulărilor care sunt prezente în fiecare. Aceste loialităţi invizibile, dar tenace, aceste fidelităţi incredibile în a arăta ceea ce ce se ascunde, acest curaj nemaipomenit de a spune ceea ce nu poate fi spus, toate aceste competenţe se vor exprima prin manifestări ale suferinţei,  trecerea la acte somatice (accidente si violenţe exterioare) sau în apariţia unor simptome supărătoare, vizibile, recurente sau chiar îndărătnice (astm, boli de piele, conjunctivită, otită…).

De fapt, această transpunere în acte somatice afectează tot ceea ce ţine de cele cinci simţuri. Ca si cum prin lezarea unui simţ, ar exprima în acelaşi timp o întrebare referitoare la legătura pe care acesta o stabileşte. Prin această polarizare a unui simţ şi ceea ce este pus în joc, prin intermediul lui în legătura noastră cu lumea exterioară, corpul nostru încearcă să atragă atenţia asupra ceea ce a fost rănit sau a mers rău cu mama sau tatăl nostru, la aceeaşi vîrstă.

Copii fideli

Pentru a fi mai la obiect, să luăm exemplul următor. Un băieţel de 10 ani ar putea produce o somatizare care să-1facă să-i fie ruşine sau jenă (hemoroizi, negi sau pete), fără a şti în mod conştient, ci numai auzind „de undeva” că tatăl său a fost umilit la aceeaşi vârstă, de exemplu în plan sexual, de un adult sau de cineva mai mare. Este ca şi cum ar încerca astfel, într-o manieră demnă de milă, să „arate” ceva ascuns sau negat de propriul său tată. Fidelitatea nu se manifestă întotdeauna prin recurenţe de natură identică sau asemănătoare, simptom contra simptom, somatizare contra somatizare, ci mai degrabă în funcţie de un sens special legat de trăire, la o vârstă la care situaţia s-a grefat ca o violenţă sau ca un traumatism, în cel care continuă să o poarte, fără a o fi „pansat”.

O fetiță în vîrstă de 8 ani a făcut dintotdeauna pipi în pat. Ea nu a ajuns încă la stadiul de curăţenie ,adică nu a învăţat se controleze”, nu a învăţat să se abţină, nu are puterea să amâne plăcerea unei eliberări. Ea a înţeles, din povestirile de familie, că şi tatăl ei fusese enuretic până la 12 ani. Fidelitatea acestei fetiţe se poate lega de mai multe probleme. Dacă la un moment dat s-a îndoit de originile ei şi a căutat o confirmare a întrebării ei: „Oare tata este adevăratul meu tată?”, atunci prin enurezia ei, ea încearcă săşi ofere un răspuns, dovedind că se recunoaşte ca fiind „asemenea” cu tatăl ei enuretic. Făcînd pipi în fiecare noapte, e ca şi cum ea i-ar oferi o dovadă de iubire şi o confirmare în felul ei: „Chiar simt că sunt fiica ta.”

Dar fidelitatea acestei fetiţe ar putea fi descifrată la un cu totul alt nivel: ea ar putea, de exemplu, să servească la a-i aminti tatălui ei că trebuie să menţină un comportament riguros, coerent, clar. Dacă, de exemplu, pe vremea când se afla la rîndul lui la pension, el a trebuit să se ascundă, să mintă, să menţină aparenţele unui copil curat în ochii colegilor săi, fiica sa, prin acest urinat în pat, i-ar putea aminti în mod deschis ceea ce el a ascuns atîţia ani. E ca și cum ea i-ar spune: „Vreau să am o relaţie deschisă cu tine!”

Deci sensul unei fidelităţi, al unei repetiţii nu trebuie căutat doar în manifestare, ci în trăirea legată de acea manifestare. Este nevoie de o muncă de arheologie familială, de o redescoperire a legăturilor pentru a găsi urma impactului unui eveniment sau a unui traumatism asupra imaginarului, asupra trăirii din momentul respectiv.

Copiii fideli sînt de un curaj, de o creativitate și de o tenacitate incredibile. Sunt capabili să se lase marcaţi de perturbaţii profunde, de dereglări fiziologice, de disfuncţii paralizante, adică maladii grave, sunt capabili să insiste şi să-și reitereze mesajul indirect timp de ani şi ani, ca şi cum ar invita astfel la o transpunere în cuvinte a ceva ce nu a fost niciodată spus, la o vîrstă similară, de către unul sau celălalt dintre părinţi. Prin îmbolnăviri, copii încearcă să scoată nerostitul din cavoul său de mister, să dezvăluie tăcerea prea apăsătoare a cuvintelor interzise.

O altă fetiţă suferă de infecţii vaginale, iritaţii sau sângerări, ca pentru a-i aminti mamei sale de abuzurile sexuale pe care le-a îndurat în tăcere ani şi ani, pînă la aceeaşi vîrstă, sau de la aceeaşi vîrstă, dacă abuzurile au continuat.

Înţelegerea copiilor nu depinde de cunoştinţele sau de ştiinţa la care au avut sau nu acces în mod direct, ci de o cunoaştere profundă, care se transmite prin canale relaţionale subtile şi infinite. Comunicarea infraverbală, care circulă între un copil şi părinţii săi se exprimă, se „spune” şi se transmite de la conştient la inconştient, trece prin sensibilităţi încă deschise către lobul drept a creierului. Această acuitate a percepţiei faţă de limbajele infraverbale, care există la copii, este pe cât de uimitoare, pe atât de derutantă şi chiar supărătoare uneori; ea este imprevizibilă, incoerentă în aparenţă, și totuşi atît de adevărată, de corectă şi pertinentă, când ajungem să descifrăm sensul pe care ni-l dezvăluie. Este regretabil că nu s-au făcut studii aprofundate sau cercetări care să se bazeze pe o observaţie diacronică şi pe o ascultare a acestui tip de precunoaştere a unor copii capabili să anticipeze evenimente şi să dovedească aceste cunoştinţe sau ştiinţe foarte speciale. Studii care să verifice mai apoi veridicitatea si acurateţea anticipărilor copilului şi să vadă ce formă au luat acestea în realitate, dacă s-au confirmat sau nu.

Evocarea fidelităţilor şi a loialităţilor, pe care şi le impun anumiţi copii, este resimţită uneori acut de părinţi, mai ales de către mame, care se erijează în mod greşit în responsabile de aceste fidelităţi, ca o culpabilizare. Mamele îşi imaginează că „e vina lor dacă…”, că „dacă ele nu ar fi făcut sau, dimpotrivă, dacă ar fi făcut..’, copiii lor nu ar fi produs în corpul lor acea boală sau acel simptom. Şi procedînd astfel, ele îşi asumă o responsabilitate care nu le aparţine, care nu le revine, căci fiecare este responsabil de misiunile pe care le ia asupra sa, fiecare, oricît de tânăr ar fi, este singurul responsabil de loialităţile și de fidelităţile pe care le manifestă.

Marie a fost o elevă strălucită. Şi-a dat bacalaureatul la 15 ani, a urmat clasele pregătitoare la cîteva şcoli mari, dar a oprit totul la 17 ani, pentru a nu-şi depăşi mama care s-a căsătorit foarte devreme şi şi-a întrerupt studiile la aceeaşi vîrstă. Marie s-a prezentat la numeroase concursuri, doar pentru a-şi dovedi că este capabilă:

„Verificam dacă sînt în stare, nu dădeam curs carierei care mi se oferea în urma concursului. Am rămas învăţătoare toată viaţa.” Bărbatul cu care s-a căsătorit era student la medicină. La încheierea studiilor a afirmat: „Nu voi avea copii până ce nu-mi voi susţine teza de doctorat.”

Această aşteptare a durat opt ani în timpul cărora: „Făcea tot felul de schimbări, dar nu a scris nici un rând, nici nu a început vreo cercetare, într-o zi m-am hotărît să-i scriu teza. Şi-a obţinut doctoratul în şase luni, a refuzat mult timp să aibă copii şi nu m-a iertat niciodată pentru că i-am scris lucrarea în locul lui!”

Unele fidelităţi conduc la obligaţii şi compensaţii permanente. „Fidelitatea mea era de a fugi de toţi bărbaţii care pretindeau că mă iubesc. Mama mă prevenise: „Să nu ai încredere în bărbaţi, ei nu se gîndesc decît la un singur lucru!” şi multă vreme am crezut-o. Mă supuneam acestor injoncţiuni, pentru că eram convinsă că o dată cu trecerea timpului mă va iubi mai mult!”

Misiunile reparatorii ale unor copii se pot desfăşura în domenii cât se poate de diverse: în viaţa afectivă sau socială, prin boală sau reuşită, prin eşecuri sau decepţii profesionale. „Fratele meu preluase întreprinderea tatălui meu slăbit de boală. După ce el a murit, într-un accident la munte, am demisionat din funcţia mea de profesor şi i-am luat locul. Această muncă mă enervează, dar nu îndrăznesc să-mi dezamăgesc familia…”

Un alt bărbat, care eşuează în toate încercările sale de afirmare socială sau profesională, va înţelege mult mai târziu în ce măsură şi-a ascultat tatăl, o persoană importantă şi totodată primarul oraşului, care, când el era mic, îi repeta fără încetare: „în orice caz, nu o să faci nimic fără mine!”

 

JACQUES SALOME

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s